luni, 31 mai 2010

Nehotarari Hotarate


Ajunsese in varuful dealului. Crezuse ca odata ajunsa aici va reusi sa decida, sa se hotarasca pe ce drum avea sa porneasca. Si totusi, aici era, statea pe capota masinii si contempla apusul, isi daduse seama ca venise degeaba aici, in afara de priveliste nu o ajuta nimic. Privea cum soarele se scufunda in orizont si se gandea la primele moment de nehotarare, la primele moment de indoiala si simtea cum I se strange inima. Nu vroia sa fie slaba, si totusi era. Aici in comparatie cu maretia apusului de soare se simtea neinsemnata, palida si stearsa in comparative cu spectacolul de culori oferit de sfarsitul zilei. Si totusi..totusi, trebuia sa se decida, trebuia sa aleaga ce e mai bine pentru ea. Dar cum sa aleaga cand ea nu stie, cum sa hotarasca daca inima ei e impartita in doua.

Se reazama cu spatele de parbriz si priveste la infinitul cerului. I-ar fi atat de usor daca nu ar trebui sa aleaga, daca nu ar trebui sa isi imparta sufletul. O lacrima i se prelinge din coltul ochiului si o simte arzand in drumul ei spre barbie. Metalul masinii e rece, si o cuprind fiori, dar nu ii pasa, ar vrea sa ramana acolo, sa nu se mai miste, sa nu trebuiasca sa aleaga. Cat de simplu ar fi atunci totul. Dar viata nu e simpla, a inteles asta demult, dar asta nu o impiedica sa spere.

Se gandeste la variante, le cantareste, isi imagineaza finaluri si brusc realizeaza. Se sprijina in maini si se ridica astfel incat sa priveasca soarele. Nu se mai vede aproape nimic, doar un fir de de rosu la orizont. Lumina a disparut si odata cu ea indoiala ei. Intr-adevar i-a fost de folos sa vina aici. Cat de copila putea sa fie, nici macar nu isi daduse seama. Hotararea fusese luata de mult, dar ea nu pricepuse, nu princepuse ca insasi enigma reprezenta solutia. Insasi faptu ca luase in considerare una dintre variante ii oferea raspunsul, raspuns care astepta de mult in subconstient asteptand sa fie descoperit.

Se lasa sa alunece de pe capota masinii pe iarba, sprijinindu-se inca de ea. Si atunci nu mai rezista. Lacrimile I se revarsara pe obraji, fara sa poata sa le opreasca, fara a vrea sa le opreasca. Isi ascunse fata in maini si plangea, toate emotiile, toate sentimentele ei rabufnira acum, tot ce se adunase in sufletul ei cauta acum o cale de scapare. Plangea cum nu mai plansese de mult. Ii plangea sufeltul, i se destrama treptat si nu avea forta necesara sa il refaca. Plangea pentru ca o durea, o durea sa realizeze adevarul, un adevar pe care ea il negase cu vehementa, dar care o prinsese din urma. Nu vroia sa il accepte pentru ca o facea si mai slaba decat se simtea, ii fura tot ce avea, ii lua mandria, orgoliul, pasiunea, independenta, ii lua tot. Un nou val de lacrimi ii inunda obrajii luandu-I si restul de vlaga care ii mai ramasese. Isi ascunse fata si mai adanc in maini si par, formand o bariera protectoare in jurul ei. Respira incet, fiecare gura de aer inspirata ii provoca durere, o durere sufleteasca mult mai puternica decat cea fizica.

Cand isi ridica ochii inrositi din palme si privi in jur observase ca era deja intuneric. Era ciudat, plecase pe zi de acasa, ajunsese la amurg si va pleca pe noapte. Un zambet fugar ii aparu in coltul gurii, Cat de ciudat putea sa fie…intre ziua si noapte, doua extreme, doua opusuri, exista amurgul, atat de frumos, atat de pasnic, care le imbina in mod armonios pe cele doua. In acel moment I se oprise respiratia, privea pierduta in zare si realize cat de mult se inselase. Da, hotararea era luata in subconstient, dar tocmai asta era problema, era luata in subconstient si acolo avea sa ramana, constientul ei o refuza, o renega, si gasise o cale de mijloc. In lupta pentru a alege intre cele doua variante, uitase cea mai simpla solutie.

Se urca in masina, o porni , apasa puternic pe aceleratie si pleca zambind, impacata cu sine. Avea libertatea sa aleaga si o facuse. Nu alesese prima variant dar nici a doua, se alesese pe ea. Calca acceleratia pana la podea si lasa in urma toate nehotararile, si toate variantele si pleca impreuna cu singura persoana pe care putea conta mereu. Pleca impreuna cu ea.

FITS sau alta casa

Probabil ca stiti ca prin FITS ma refer la Festivalul International de Teatru de la Sibiu care a inceput vineri. Anul acesta am avut norocul sa fiu voluntar, sa sa vad totul dinauntru, sa vad cum decurge organizarea festivalului, ce lucruri neprevazute pot sa apara. Si va zic ca nu sunt putine.
Cand cobori catre teatru dinspre Continental Forum vezi o cladire relativ micuta(nu poti sa zici ca are dimensiuni impresionante). Primul lucru pe care il observi probabil la ea e panoul destul de mare pe care sunt prezentate spectacolele de la Radu Stanca.In afara de asta teatrul pare linistit, ocazional mai vezi intrand in el vreo persoana cu tricou negru, dar atat. Nu ai zice ca se petrece ceva, ci doar ca e un teatru ca oricare altul. Dar indata ce intri pe usa si il saluti pe domnul portar simti deja ca ai intrat in alta lume, te gandesti daca intr-adevar ceea ce ai vazut de afara era adevarat sau doar o iluzie. Inuntru e agitatie mare, toata lumea fuge de colo-colo, usile catre foaier se deschid constant, din curtea interioara se aud voci agitate si muzica. Curtea e plina, la mesele de sub umbrele stau actori, regizori, oamenii din interiorul teatrului si voluntari, atat romani cat si japonezi. Daca se intampla sa fie dimineata, sunt parca mai linistiti, printre oamenii agitati mai sunt si cei care stau la povesti sau isi savureaza tigara. Dupa amiaza insa treburile stau altfel, e o forfota continua. Cam asta simt eu zilnic, e o atmosfera grozava si parca nu imi vine sa ma despart de ea, nu as mai pleca acasa. In ultimele zile teatrul a devenit o a doua casa pentru mine, am petrecut mai mult timp acolo decat in casa mea propriu zisa, si as petrece si mai mult timp daca ar fi posibil. Oamenii sunt grozavi, oricat de stresati ar fi sunt tot timpul cu zambetul pe buze. VOluntari povestesc intre ei, rad si se simt bine asteptand sa primeasca ceva de facut. SI atunci imi suna telefonul "Alo, celula libera?" Sar de pe scaun si ma bucur ca am ceva de facut, fie ca e sa fug pana la CEC sau pana pe centru. Cand ma intorc, lumea e tot aici, voia buna nu a disparut ci parca s-a mai intetit. Ma intorc la masa si reiau povestile cu fetele(si baietii in caz ca s-au intors de pe teren) si nici nu simt cum trece timpul. Cu groaza ma gandesc ca duminica se termina festivalul si toata atmosfera asta va disparea.

joi, 6 mai 2010

Dor de trecut

Azi am devenit melancolica, poate are legatura cu caldura de afara, poate nu, dar rezultatul e acelasi: melancolia. Ceva m-a indemnat azi sa dau un search pe Youtube si sa caut o melodie, "de pe vremea mea", cum le zic si eu parintilor, si de acolo a pornit o cascada de amintiri care nu se mai opresc. Acum zece ani..eram o copiluta de nici opt ani, si cu mana pe inima pot sa spun ca eram fericita. Ce stiam eu pe atunci de internet, telefoane mobile, fite si alte chestii.

Si din moment ce am zis ca o melodie mi-a declansat flash-back-ul acesta evident ca prima data m-am gandit la muzica. "Manele? House? Minimal? Ce-s astea???" Acum 10 ani era parca alta viata. Melodii simple, cu versuri dragute (poate chiar prostesti am putea zice acum) pe care toata lumea le iubea, toata lumea le canta, toata lumea le stia pe de rost, toata lumea dansa pe ele. Si nu era usor sa le gasesti. Ce CD-uri? Ce download? Casete cumparate si ore petrecute asteptand sa vedem videoclipurile la TV. Inca mai tin minte cum toata lumea era inebunita dupa Atomic TV si mai tarziu TV K-lumea, asteptam mult timp doar doar reuseam sa prindem melodia preferata. Copiii din zilele de azi (nu ca eu as fi prea adulta) ce stiu? De la 4 ani au mobile, calculatoare, si cine mai stie ce gadgteturi. Ce stiu ei de melodiile cu care am crescut noi? Ei stiu manele, house, si influentele venite din afara (vezi "Minunata lume Disney"), cantareti din afara granitelor, cu melodii comerciale de care se plictisesc in cel mult o luna. Dar noi? Noi cu ce am crescut? Cati dintre noi nu recunosc si nu mai stiu versurile "Libera la mare!" sau "Ia cu tine si inima inima mea" , cati puteti sa fiti sinceri si sa recunoasteti ca sunt melodiile copilariei , pe care, daca acum nu va mai plac si ati evoluat spre stiluri mai elevate gen cele enumerate mai sus, le-ati iubit odata? Catora dintre noi nu le apare un zambet pe buze, sau poate chiar o lacrima in coltul ochiului cand auzim "e atat de scurta vara asta si e plin de flori..." sau cati nu va simteati si “ingeri si draci” cand auzeati melodiile celor de la Bosquito”. Putem sa mintim? Nu are rost, am fost fericiti, cantam din tot sufletul, visam cu ochii deschisi si eram entuziasmati pentru orice chichita.

Si cum tot am inceput cu depanatul de amintiri imi amintesc si de cum ne petreceam noi timpul liber. Eram afara tot timpul, interactionam, nu stateam in fata calculatorului patrunzand intr-o lume virtuala. Eram sanatosi, plini de pofta de viata, faceam lucruri care poate copiilor din zilele de azi li se par..”nashpa”. “V-ati ascunselea”, “Flori, fete si baieti”, “Tara, tara vrem ostasi” sau “In casa babei” erau printre cele mai populare jocuri ale copilariei noastre, puteam sa ne jucam ore in sir si nu ne plictiseam si nici nu oboseam. Si desigur, existau si jocuri specifice. Fetele erau moarte dupa “schenkel” si baietii dupa pistoalele cu apa(simple, nu cu cine stie ce super jet ca in zilele de azi), pe care ocazional le mai adoptam si noi. Pe atunci nimeni nu pierdea timpul in fata calculatorului, stateam afara pana la ore tarzii (ce inseamna asta pentru un copil de 7-8 ani va dati si voi seama) si ne bucuram de fiecare clipa. Daca mi-ar fi permis un sa dau un sfat parintilor din ziua de azi ar suna cam asa :Nu le luati calculatoare la 3 ani, o sa ii faceti niste mici “homo sapiens digitalis( am auzit si eu termenul la o expozitie a trupei “Speculum” din Sibiu si mi s-a parut tare potrivit), pentru care sigurul prieten va fi calculatorul, nu vor avea o copilarie de care sa se bucure. Noi nu avem regrete, stim cate am facut cand eram mici, dar ei? Ei cand le vor povesti copiilor lor cum si-au petrecut copilaria ce vor zice? “Omoram oameni la Counter Strike ” sau “Conduceam armate in World of Warcraft”(sper ca am nimerit ce se intampla in jocul asta)? Asta vreti? Asta vreti sa le oferiti copiilor vostri? Oferiti-le copilaria pe care ati avut-o si voi!

“Mami vreau Bakugan ,mami vreau Ben10” L-am auzit pe finutul meu de 5 ani spunandu-i mamei sale. Curiozitatea si nedumerirea ma indemna sa intreb ce mai sunt si chestiile astea, ca sa imi fie explicat: “Sunt niste jucarii, trebuie colectionate, si imi lipseste …” urmat de un cuvant total ininteligibil. Ce stiam noi de astea cand eram mici? Noi aveam papusi Barbie (cu vreo 2 schimburi de haine in cel mai bun caz si nu cu toata garderoba, casa, accesorii ,masina, pisica si cine mai stie ce), masinute si jucarii de plus. In ziua de azi, astea sunt complet demodate, la moda sunt jucariile de plastic, care se lupta intre ele si ocazional mai lovesc cate un copil. Cum se poate dezvolta imaginatia copiilor din ziua de azi, daca singurul lucru pe care il fac cu jucariile este sa se bata? Cat de greu e sa faci acest lucru? Unii oamnei poate ar spune “ce fericiti sunt copiii din ziua de azi, ce gama variata de jucarii au, pot alege orice”. Da, pot alege, dar odata ce au una, vor vrea mai multe, vor deveni materialisti inca de la o varsta frageda, si nu doar materialisti. Vad zilnic cum se dezvolta sentimentul de “nu ai din asta, nu te poti juca cu noi”. Nu e pacat? E buna aceasta alegere a prietenului dupa un criteriu atat de superficial cum sunt jucariile?

Ma intristeaza sa vad ca nimic nu mai e la fel, ca tot ceea ce pretuiam cand eram copil este pe cale de disparitie sau complet disparut. Fiind copii, bineinteles, iubeam si noi desenele animate. Da, stiu, acum zambiti si va aduceti aminte probabil de preferatele voastre. Erau simple si amuzante, fara actiune hiper-complicata si lupte non-stop. Ce era violenta in desenele “de pe vremea noastra”? Un eventual coiot aruncat in aer care nu patea nimic, o pisica lovita cu fierul in cap, acesta luand forma fierului in urma impactului? Erau actiuni ce starneau rasul, nicidecum teama sau socul care sunt prezente in desenele din zilele de azi. Cati dintre noi nu isi amintesc cu nostalgie de duo-ul “Tom & Jerry”, de mititeii si albastrii Strumfi care locuiau in ciuperci sau de faimoasa replica a lui Scooby Doo “Scobby Dooby DOO!!!!”Parca ne doare sufletul cand vedem ce le-a inlocuit, ce urmaresc copiii si ce vor sa imite, e pur si simplu...trist.

Ma indrept si eu cu pasi repezi spre onorabila varsta de 18 ani..si parca mi-e dor de acele vremuri, vremuri cand totul era mai simplu, mai vesel si mai… copilaresc. Si acum probabil va intrebati de ce ma leg de chestiile astea. O sa va raspund scurt, pentru ca au reprezentat o perioada frumoasa din viata multor persoane, o perioada unica, scurta cu care nu ne vom mai intalni vreodata, o perioada pe care e prea trist sa o pierdem pentru ca nu o vom mai recupera, si atunci ce ne mai raman? Regretele.

Sunt fericita ca fac parte din ultimele generatii de copii care au avut o copilarie adevarata, care au stiut sa se bucure de ea, sa o pretuiasca si sa fie multumiti de ea si nu in ultimul rand sa isi aminteasca de ea vesnic si cu drag.

Mentiune: Prezenta postare e scrisa ieri cand chiar era cald.