Dor de trecut

Azi am devenit melancolica, poate are legatura cu caldura de afara, poate nu, dar rezultatul e acelasi: melancolia. Ceva m-a indemnat azi sa dau un search pe Youtube si sa caut o melodie, "de pe vremea mea", cum le zic si eu parintilor, si de acolo a pornit o cascada de amintiri care nu se mai opresc. Acum zece ani..eram o copiluta de nici opt ani, si cu mana pe inima pot sa spun ca eram fericita. Ce stiam eu pe atunci de internet, telefoane mobile, fite si alte chestii.

Si din moment ce am zis ca o melodie mi-a declansat flash-back-ul acesta evident ca prima data m-am gandit la muzica. "Manele? House? Minimal? Ce-s astea???" Acum 10 ani era parca alta viata. Melodii simple, cu versuri dragute (poate chiar prostesti am putea zice acum) pe care toata lumea le iubea, toata lumea le canta, toata lumea le stia pe de rost, toata lumea dansa pe ele. Si nu era usor sa le gasesti. Ce CD-uri? Ce download? Casete cumparate si ore petrecute asteptand sa vedem videoclipurile la TV. Inca mai tin minte cum toata lumea era inebunita dupa Atomic TV si mai tarziu TV K-lumea, asteptam mult timp doar doar reuseam sa prindem melodia preferata. Copiii din zilele de azi (nu ca eu as fi prea adulta) ce stiu? De la 4 ani au mobile, calculatoare, si cine mai stie ce gadgteturi. Ce stiu ei de melodiile cu care am crescut noi? Ei stiu manele, house, si influentele venite din afara (vezi "Minunata lume Disney"), cantareti din afara granitelor, cu melodii comerciale de care se plictisesc in cel mult o luna. Dar noi? Noi cu ce am crescut? Cati dintre noi nu recunosc si nu mai stiu versurile "Libera la mare!" sau "Ia cu tine si inima inima mea" , cati puteti sa fiti sinceri si sa recunoasteti ca sunt melodiile copilariei , pe care, daca acum nu va mai plac si ati evoluat spre stiluri mai elevate gen cele enumerate mai sus, le-ati iubit odata? Catora dintre noi nu le apare un zambet pe buze, sau poate chiar o lacrima in coltul ochiului cand auzim "e atat de scurta vara asta si e plin de flori..." sau cati nu va simteati si “ingeri si draci” cand auzeati melodiile celor de la Bosquito”. Putem sa mintim? Nu are rost, am fost fericiti, cantam din tot sufletul, visam cu ochii deschisi si eram entuziasmati pentru orice chichita.

Si cum tot am inceput cu depanatul de amintiri imi amintesc si de cum ne petreceam noi timpul liber. Eram afara tot timpul, interactionam, nu stateam in fata calculatorului patrunzand intr-o lume virtuala. Eram sanatosi, plini de pofta de viata, faceam lucruri care poate copiilor din zilele de azi li se par..”nashpa”. “V-ati ascunselea”, “Flori, fete si baieti”, “Tara, tara vrem ostasi” sau “In casa babei” erau printre cele mai populare jocuri ale copilariei noastre, puteam sa ne jucam ore in sir si nu ne plictiseam si nici nu oboseam. Si desigur, existau si jocuri specifice. Fetele erau moarte dupa “schenkel” si baietii dupa pistoalele cu apa(simple, nu cu cine stie ce super jet ca in zilele de azi), pe care ocazional le mai adoptam si noi. Pe atunci nimeni nu pierdea timpul in fata calculatorului, stateam afara pana la ore tarzii (ce inseamna asta pentru un copil de 7-8 ani va dati si voi seama) si ne bucuram de fiecare clipa. Daca mi-ar fi permis un sa dau un sfat parintilor din ziua de azi ar suna cam asa :Nu le luati calculatoare la 3 ani, o sa ii faceti niste mici “homo sapiens digitalis( am auzit si eu termenul la o expozitie a trupei “Speculum” din Sibiu si mi s-a parut tare potrivit), pentru care sigurul prieten va fi calculatorul, nu vor avea o copilarie de care sa se bucure. Noi nu avem regrete, stim cate am facut cand eram mici, dar ei? Ei cand le vor povesti copiilor lor cum si-au petrecut copilaria ce vor zice? “Omoram oameni la Counter Strike ” sau “Conduceam armate in World of Warcraft”(sper ca am nimerit ce se intampla in jocul asta)? Asta vreti? Asta vreti sa le oferiti copiilor vostri? Oferiti-le copilaria pe care ati avut-o si voi!

“Mami vreau Bakugan ,mami vreau Ben10” L-am auzit pe finutul meu de 5 ani spunandu-i mamei sale. Curiozitatea si nedumerirea ma indemna sa intreb ce mai sunt si chestiile astea, ca sa imi fie explicat: “Sunt niste jucarii, trebuie colectionate, si imi lipseste …” urmat de un cuvant total ininteligibil. Ce stiam noi de astea cand eram mici? Noi aveam papusi Barbie (cu vreo 2 schimburi de haine in cel mai bun caz si nu cu toata garderoba, casa, accesorii ,masina, pisica si cine mai stie ce), masinute si jucarii de plus. In ziua de azi, astea sunt complet demodate, la moda sunt jucariile de plastic, care se lupta intre ele si ocazional mai lovesc cate un copil. Cum se poate dezvolta imaginatia copiilor din ziua de azi, daca singurul lucru pe care il fac cu jucariile este sa se bata? Cat de greu e sa faci acest lucru? Unii oamnei poate ar spune “ce fericiti sunt copiii din ziua de azi, ce gama variata de jucarii au, pot alege orice”. Da, pot alege, dar odata ce au una, vor vrea mai multe, vor deveni materialisti inca de la o varsta frageda, si nu doar materialisti. Vad zilnic cum se dezvolta sentimentul de “nu ai din asta, nu te poti juca cu noi”. Nu e pacat? E buna aceasta alegere a prietenului dupa un criteriu atat de superficial cum sunt jucariile?

Ma intristeaza sa vad ca nimic nu mai e la fel, ca tot ceea ce pretuiam cand eram copil este pe cale de disparitie sau complet disparut. Fiind copii, bineinteles, iubeam si noi desenele animate. Da, stiu, acum zambiti si va aduceti aminte probabil de preferatele voastre. Erau simple si amuzante, fara actiune hiper-complicata si lupte non-stop. Ce era violenta in desenele “de pe vremea noastra”? Un eventual coiot aruncat in aer care nu patea nimic, o pisica lovita cu fierul in cap, acesta luand forma fierului in urma impactului? Erau actiuni ce starneau rasul, nicidecum teama sau socul care sunt prezente in desenele din zilele de azi. Cati dintre noi nu isi amintesc cu nostalgie de duo-ul “Tom & Jerry”, de mititeii si albastrii Strumfi care locuiau in ciuperci sau de faimoasa replica a lui Scooby Doo “Scobby Dooby DOO!!!!”Parca ne doare sufletul cand vedem ce le-a inlocuit, ce urmaresc copiii si ce vor sa imite, e pur si simplu...trist.

Ma indrept si eu cu pasi repezi spre onorabila varsta de 18 ani..si parca mi-e dor de acele vremuri, vremuri cand totul era mai simplu, mai vesel si mai… copilaresc. Si acum probabil va intrebati de ce ma leg de chestiile astea. O sa va raspund scurt, pentru ca au reprezentat o perioada frumoasa din viata multor persoane, o perioada unica, scurta cu care nu ne vom mai intalni vreodata, o perioada pe care e prea trist sa o pierdem pentru ca nu o vom mai recupera, si atunci ce ne mai raman? Regretele.

Sunt fericita ca fac parte din ultimele generatii de copii care au avut o copilarie adevarata, care au stiut sa se bucure de ea, sa o pretuiasca si sa fie multumiti de ea si nu in ultimul rand sa isi aminteasca de ea vesnic si cu drag.

Mentiune: Prezenta postare e scrisa ieri cand chiar era cald.